De fiecare data cand pasesc pragul unei biserici, ma simt un pic derutata pentru ca, fiind constienta de faptul ca trebuie sa-mi fac cruce, nu sunt deloc sigura ca sufletul meu este atat de curat incat sa merite Sfantul Semn. De parca mi-ar fi teama ca prin acest gest exterior, nesincronizat cu starea de spirit interioara l-as ispiti pe Dumnezeu, iar venirea mea la biserica va fi inteleasa ca o incercare de a cere ceva fara a da nimic.
Privesc icoanele si incerc sa-m arunc din cap rutina pentru a face loc razei de lumina care se numeste sinceritate. Insa pacatele ma fac sa las privirea in jos.
Intotdeauna am considerat ca a crede in Cel de Sus este ceva foarte intim. Credinta in Dumnezeu nu trebuie afisata, nu trebuie verificata, nu trebuie declarata, nu trebuia laudata, nu trebuie exagerata. Credinta trebuie traita.
Azi bisericile sunt pustii pentru ca lumea alege stadioanele unde se aduna cu miile pentru ai asculta pe cei pe care pana mai daunazi ii numeam sectanti...